Ultima filă de jurnal pentru anul 2018

 

             1 Decembrie, ziua noastră, a tuturor românilor.

 

             Cu toții am avut momente când ne-am simțit  mândri că suntem cu români. Cu toții simțim “național” când un sportiv  de-al nostru ajunge pe primul loc, când o echipă de copii câștiga primul loc la vreo olimpiadă internațională sau un artist este apreciat peste granițe. Anul acesta  am serbat  100 de ani de la Marea Unire.

Oare suntem noi un  popor cu adevarat unit? Suntem, oare, acolo unde ar fi trebuit să fim după 100 de ani? M-am întrebat care sunt realizările noastre ca Națiune după 100 de ani?!  De ce pleacă tinerii, după ce au absolvit o facultate “grea”, în străinătate? De ce părinții aleg calea străinătății pentru a face banii necesari întreținerii familiei? Oare de ce nu am plecat și eu din țară?

             1 Decembrie este și  ziua Anei.  Ana a pășit în casa noastră la începutul anului 2018. De atunci, face o serie de lecții cu Bianca. E o fată deosebită care-și dedică mare parte din timp, încă de la vârsta de 11 ani, unui centru pentru copiii și tinerii cu nevoi speciale.Până la terminarea liceului, a lucrat voluntar, iar apoi s-a angajat la acest centru și ajută tinerii cu dizabilități să învețe deprinderi esențiale unui trai independent. Știți că ne place să amintim în povestioarele noastre lunare, oamenii deosebiți din viața noastră.

             3 Decembrie este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. Sunt multe aspecte de discutat despre cum am putea susține acest domeniu. Idei avem, informații există, nevoia este evidentă, dar prea puțini sunt oamenii cu simț de răspundere în funcțiile din domeniul social. Am trecut prin destule situații dezamăgitoare de-a lungul acestui an și am simțit din plin gustul nepăsării, al indiferenței, al neimplicării. E amar tare.

             În calitate de părinte al unui copil atipic, special, adesea mă întreb dacă mai are sens să mai sper la suportul social pe care țara mea ar trebui să mi-l ofere. Vedeți dumneavoastră, un copil ca Bianca nu poate fi lăsat singur acasă, nu poate merge la o grădiniță normală, nu vorbește, are nevoie săptămânal de diferite tipuri de terapii combinate pentru a fi minim funcțională. Scăderea numărului de ședințe sau renunțarea la ele înseamnă nu doar stagnarea evoluției copilului ci, oricât de dur ar suna, i-ar putea fi chiar fatală. Stresul cel mai mare al unei familii ca a noastră este să ne asigurăm în fiecare an că terapiile vor continua, vor putea fi achitate și, în același timp, vom avea cu cine să lăsăm copilul în grijă, în maximă siguranță, cât suntem la lucru. Cam astea sunt discuțiile principale la sfârșit de an, când știm că urmează un an nou cu provocările lui.

             Decembrie, luna cadourilor, mda … o simt cumva ca luna în care se pierde cel mai mult din  esență “dăruirii”. Luna decembrie a devenit atât de comercială, iar mirosul de cozonac, brad și portocală s-a amestecat atât de mult cu mirosul ipocriziei. Suntem constrânși, efectiv, de vremuri și împrejurări să facem lucruri împotriva a ceea ce simțim și dorim cu sufletul.

             Închei, povestindu-vă o mică întâmplare, banală oarecum, dar în ochii mei a căpătat alte valențe. Am întâlnit zilele acestea în parcarea unui supermarket , chiar la intrarea în magazin, o doamnă care stătea cu o cutie în mână. Era o femeie îmbrăcată curat. După ce am făcut cumpărăturile (câteodată mergem toți trei, plimbarea cu Bianca printr- un magazin este un prilej de integrare socială pentru ea), i-am spus soțului că duc eu căruțul la locul lui pentru că voiam să-i dau ceva femeii și să schimb două vorbe.  Avea în mână o fotografie cu o fetiță. Am aflat că este fetița ei și suferă de o boală rară. Mi-a spus că a apelat la multe fundații pentru ajutor, dar suma pentru intervenția de care avea nevoie copilul este enormă și tot ce i-a mai rămas să facă este umilința de-a sta în fața unui magazin cu acea cutie.  Avea lacrimi în ochi. Am crezut-o. Când m-am întors la mașină, soțul îmi spune: ”te-a păcălit!”. Din păcate, nu am cerut date personale să pot verifica dacă spunea sau nu adevărul, dar dincolo de povestea ei (reală ori ba) eu am trăit câteva minute un soi de emoție pe care mi-e greu să v-o descriu. Ochii mei au văzut o mamă disperată să-și salveze copilul și m-am gândit că oricând aș putea ajunge în aceeași situație…

             Nu uitați, dragi prieteni, că nu avem nevoie nici de luna decembrie, nici de Marea Unire, nici de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități, pentru a întinde o mână de ajutor, pentru a dărui un strop din binele nostru.

             An Nou senin!

 

 

 

             Gânduri, mamă de Buzurină

 

 

 

Gânduri, mamă de Buzurină

 

 sursa foto https://www.pexels.com/photo/brown-gift-box-1474961/

31/12/2018

Ultima filă de jurnal pentru anul 2018

Ultima filă de jurnal pentru anul 2018                1 Decembrie, ziua noastră, a tuturor românilor.                Cu toții am avut momente când ne-am simțit  […]