De vorbă cu mine însămi…Jurnal de August…perseverență este cheia succesului.

De vorbă cu mine însămi…

August e luna din an în care cu toții suntem un pic mai relaxați, ne luăm concediu, evadăm din cotidian și ne îndreptăm spre mare sau spre munte.

Bianca a început să frecventeze noul Centru încă de la sfârșitul lunii iulie, însă este perioada de acomodare de care îmi este puțin teamă … teamă pentru că totul este nou şi  parcă  o luam de la capăt. Nu în sensul că ar fi ceva rău în sine schimbarea ci teama de necunoscut. Va reuși să se integreze la fel de bine în noul colectiv, noua doamnă psihoterapeut va fi la fel de bună ca doamna Miki ?! Gânduri de genul acesta… Apropo de dna Miki, educatoarea Biancăi de care am mai povestit. Ne -am întâlnit cu dna Miki întâmplător în parc în duminica în care ne-am revăzut cu primul psihoterapeut cu care Bianca a început lecțiile de educație timpurie non-formală la domiciliu. Ce credeți? Bianca a recunoscut-o pe Miki, i-a zâmbit deși  nu era în ziua ei  cea mai bună și ceea ce m-a emoționat este faptul că Miki se uita des la poza ei cu Bianca, pe care i-am dăruit-o.

Revenind la concedii, am avut bucuria să mergem patru zile la mare. Biancăi i-a plăcut mult. Noi am fost, de această dată, mult mai relaxați. Nu am mai fost urmăriți de priviri insistente și neprietenoase, ci am simțit oamenii mai calzi, mai empatici. Oare ne-am schimbat noi? Ei?Am observat cel puțin trei familii cu copii cu nevoi speciale și am simțit solidaritate cu ei. Este acel “ceva” pe care doar noi îl putem înțelege și ni-l transmitem reciproc din priviri. Am văzut un băiețel care mi-a atras atenția. Din vorbele părinților mi-am dat seama că nu sunt români.  Băiețelul era la plimbarea de seară împreună cu părinții lui și am observat ceva ciudat la ochișorii lui, am dedus că nu poate să vadă sau poate vedea dar foarte puțin. Stătea la orizontală într-un căruț clasic de bebeluș. Fără să-mi dau seama, observ imediat detaliile de felul acesta.  Oare și alți  oamenii observă imediat că ceva este în “neregulă” la Bianca, atunci când văd o fetiță mare într-un căruț special?

Deși am fost discretă, nu am insistat să privesc băiețelul, tocmai pentru a nu-i jena pe părinți, am văzut privirea tatălui acelui băiețel prin care îmi spunea că suntem la fel. I-am înțeles, i-am compătimit și am realizat privilegiul nostru de-a o avea pe Bianca, un copil care totuși stă în șezut, este mobil, vede… 

Bianca avea nevoie de o vacanță. A muncit foarte mult.

Ne-am axat mult în anii aceștia pe gimnastică medicală -kinetoterapie-pentru că am considerat prioritar ca ea să capete cât mai multă independență. Îmi amintesc eșecurile începutului, cum am apelat la serviciile unui domn recomandat de cineva ca fiind un specialist excepțional și ne-a spus că Bianca nu va reuși să progreseze mai deloc. Am pierdut aproape doi ani cu acest pseudospecialist, un fost profesor de sport, care parcursese un simplu curs de kinetoterapie, nicidecum o specializare într-o universitate de profil. Atenție mare! Documentați-vă foarte bine despre specialiștii în grija cărora vă încredințați copiii. Nu plecați urechea la orice recomandare vi se face. Învățăm din greșeli. Bianca a făcut progrese remarcabile pe toate planurile. Din copilul care stătea doar în funduleț în pat, acum o găsesc adesea la marginea patului în picioare, uneori sprijinită de pat, alteori fără niciun sprijin, în echilibru. Ceea ce vreau să subliniez este faptul că deși este un copil încadrat cu handicap grav, retard sever (ca să folosesc termenii duri), din fericire nu este o legumă la pat.

Mă face sa cred că  perseverență este cheia succesului…

Eu, mamă de Buzurină, nu sunt o persoană perseverentă în ce mă privește strict pe mine. Deși cei mai mulți dintre prietenii îmi spun că am o minte sclipitoare, idei minunate și o îndrăzneală pozitivă și că aș putea face mult mai multe dacă aș fi un  pic mai organizată în idei și mai determinată, îmi lipsește perseverența. Totuși, în ce o privește pe Bianca sunt 100% implicată, implicată peste limite, perseverentă până-n cele mai albe pânze. Ba chiar, cei dragi îmi recomandă să mă mai detașez puțin, să am grijă și de mine. Cum aș putea învăța detașarea de copilul meu care e sufletul meu, inima mea, viața mea?!

Trenul carierei cred că l-am pierdut. Am un job liniar, pe care l -am reluat după 6 ani,  fără perspective profesionale de dezvoltare și la care cred că voi renunță pentru ca nu este ceea ce îmi doresc. Sunt reținută în a aplica la un job poate mai bine plătit și cu alte perspective de dezvoltare profesională. Trebuie să mă resemnez, oare? Nu poți să le ai pe toate. Ca părinte de copil cu nevoi speciale trebuie să ai un job part time sau cel puțin flexibil. Serviciul este absolut necesar, atât din punct de vedere financiar, dar și pentru faptul că te menține integrat în societate, în contact și cu alte realități, altele decât problemele de acasă.

Din păcate, nu mi-am găsit drumul profesional, nici nu aș putea spune exact în acest moment care mi-ar fi idealul în materie de profesie, dar un lucru mi-e clar: mi-e dor de proiectele mele de suflet, proiecte care o includ pe Bianca și care mi-ar aduce mult mai multă satisfacție decât actualul meu serviciu. Voi povesti  în altă filă de jurnal despre acestea.

Gânduri, mamă de Buzurină