Luna iunie amalgam de sentimente triste !

Am devenit puțin mai cunoscută datorită scrisorii mele, de fapt a tuturor părinților ai căror copii au beneficiat de recuperare și servicii de educație specială – non formală.

     Pe 4 mai a avut loc întâlnirea cu reprezentanții DGASPC ului. Ne -au vorbit frumos, așa, ca la televizor.Eu una nu am înțeles de ce s-a luat decizia desființării. Reprezentanții ne-au spus ca legea nu permite licențierea locației pentru astfel de servicii. Ni s -au prezentat cele 2 alternative :

     1. doamnele kinetoterapeut și o parte din doamnele educatoare au fost  preluate de Centrul de Zi “Lizuca”.În acea locație vor beneficia de servicii specializate  doar copiii de la 0 la 7 ani. La întâlnire ni s-a promis ca acei copii care au beneficiat de kinetoterapie cu doamnele de Centrul Samuel vor putea merge acolo pana la varsta de 7 ani, dacă sunt înscriși in programul lor.

     2. Copiii peste 7 ani  vor merge la Centrul Brândușa şi vor merge și ceilalți copii din comunitate pentru a-şi continua programul de gimnastică  medicală. Doamnele au fost de acord sa alterneze 3 săptămâni la Lizuca și 3 săptămâni  Brândușa, vor face cu rândul .

     Atât am putut să obținem ca promisiune din partea autorităților.

     Bianca, în noua, de acum, locație a început primele ședințe de kinetoterapie, am mers cu regularitate aici până pe la 3 ani… să zicem ca ne avantajează deoarece Centrul  Brândușa este mai aproape de casa, cca10 min de mers pe jos cu căruțul.

     Luna iunie a fost încărcată emoțional pentru mine dar  știu că  și pentru Bianca.  Am încercat să fac ceva mai mult pentru ea și pentru prietenii ei. Să nu simtă încărcătură emoțională dar știți ce?! A simțit-o din plin!I-am arătat  poza cu ea și cu Dna Miki și i-am spus ca vom merge la grădi la copii căci mai aveam puțin de mers, vine vacanța, vom avea o mică serbare, și după vacanța vom merge la alte doamne pe care le vom cunoaște și la alți copii, va fi Alexuțu, prietenul tău, apoi a pus buzița și a început sa plângă așa cu jale cum plânge ea când nu e înțeleasă. Am plâns și eu …

     Un copil ca ea să nu priceapă  ce se întâmplă oare? Totul s-a petrecut pe fugă, grabă.  Un fel de : hei rup! Ne-am înscris la noul centru dar așteptăm să se facă toate formalitățile, să  se aprobe bugete pentru echiparea sălilor, chestiuni administative etc . O lună de zile mutarea și cine știe cât durează reorganizarea. În spatele reorganizării au stat 5 luni de “studiat” dosarele copiilor (pe bune!?) pentru întocmirea raportului și câteva voturi ale consilierilor locali.

     Mă întreb, oare au avut  habar ce implicații are votul lor pentru aceasta categorie de copii?!

Ce am înțeles: ca nu e timp, loc, spațiu, resurse, că  e înghesuială, ca nu le pasa de cei care nu sunt ca ei…  căci ce contează, “hai să îi scoatem din uz pe ăstia care nu ne sunt de folos, să li se piardă urma”.

Astfel de  sentimente mi-au fost  transmise, mie, mamă de copil cu nevoi speciale , din partea “oficialilor” cei care ar trebui sa aibă mult simț de răspundere când  iau decizii.

Mă rog, sunt multe de spus aici…

Nu am schimbat nimic cu o singură şi simplă scrisoare. La întâlnirea mi s-a spus că e suficientă o scrisoare, nu au nevoie să le scriu mai mult, căci își vor face treaba. De ce, oare, mă îndoiesc?!

Răspunsul la scrisoare mea, vizualizată de aproape 2000 de persoane, a fost unul rece, la fel ca oficialitățile și l-am surprins în ce am scris mai sus.

Iunie: Nostalgie. Gustul discriminării.

​M-am gândit mult la copilăria mea, la copilăria ei… cum eram eu și cum este ea…

Eu puteam merge, mă puteam cățăra, săream coarda, jucam șotronul, alergam și de abia așteptăm vacanță, pentru ca apoi sa revin la colegii și prietenii mei și să  ne prindem iar în  “hora copilariei” în drumul nostru spre maturitate. Dar ea? Nu merge idependent, nu poate să se cățăre, nu poate vorbi… Ea ce va face? Cum aș putea sa o ajut să înțeleagă lumea mea?

     Îmi displac diferențele care se fac atunci când vrei sa faci un gest frumos pentru niște copii. Îi iei în considerare pe toți, tipici, atipici, cu handicap sau fără, când împărți o atenție  de 1 iunie, Crăciun sau Paște. Am simțit acest sentiment din partea unei cunoștințe care a făcut gestul acesta iar copilul meu a fost ignorat. Nu e vorba de atenția în sine ci de gest.

Bianca nu are nici o problema că nu a primit, dar eu am, caci sunt mama ei, sunt vocea ei, iar ea este lumina ochilor mei .

     Am înghițit în sec. M-am înfuriat. Am vrut sa reacționez, sperând că voi trezi în persoana respectiva anumite sentimente … Au fost multe astfel de situații de-a lungul anilor și, probabil, vor mai fi. După ce trece furia, încerci să găsești circumstanțe atenuante, poate nu și – a dat seama… Poate… Rămân, însă, cu gustul amar și cu încă o lecție de viață. Nu doresc o atenție specială, nici o compătimire neîncetată pentru fetița mea și situațiile pe care, împreună, le întâmpinăm, ci doresc o abordare normală, cu bun simț și lipsită de discriminare, orice formă ar îmbrăca aceasta.

Gânduri, mamă de Buzurină